Azi e o zi închisă, spre negru. Sau cum spune o zicere a lui Anais Nin, lumea e așa cum o vedem noi. Mult timp m-am întrebat ce rol are nedreptatea, răutatea, cruzimea chiar, care nu mai înseamnă plumb topit turnat în ureche, dar care folosește instrumente mult mai rafinate de tortură.

Și nu, nu cred că suntem mai buni, ci doar ca s-au mai schimbat niște modele culturale. Nu ne mai omorâm cu săgeata unii pe alții pentru hrană, nu ne mai tăiem gâturile ca în filmele crude în care curge sângele șiroaie, dar ne luptăm pentru putere mai abitir decât o făceam odată. Suntem încă foarte primitivi, și nu contenesc să mă mir cum animalele mișună printre noi ca în „Life of Pi” – „Viața lui Pi”, care a transformat în amintire oamenii în animale pentru a face suportabilă o realitate atât de cruntă. Dacă nu l-ați văzut încă, trebuie! E poezia infinită a vieții și durerea ei înmagazinată în el. Niciun alt film nu mi-a dat mai puternic dimensiunea infinitului!

Trăim în jungla urbană, și bârfa, o propoziție aruncată parcă într-o doară și furtul ideilor altora este ridicată la rang de regulă. Îmi pare rău să văd o lume abrutizată parcă, lipsită de demnitate și bunătate, vicioasă, capabilă de orice, care care clamează ideile frumoase ale vieții. Oameni manipulați și care acționează înrolați pentru scopuri pe care nu le înțeleg, dar care nici măcar nu le aparțin.

Am pe birou o revista, Medica Academica, pe care o muncesc de șase ani și jumătate, încă frumoasă, cu nr. 66. Vorbește despre supraviețuitori. Ca Pi. Mi se pare mult, mult, foarte foarte mult.