Două minute de reflecție azi, 31 august, de ziua Limbii Române, pe care mai puțini o vorbim. Cu 4 milioane mai puțini.
Acum câțiva ani, când mi-am luat viza de Statele Unite, era acolo un tânăr adolescent specialist în calculatoare, bun vorbitor de engleză, de pe undeva din Moldova. Era tânăr, sărac și plin de speranță. Alături de el, la un pas în spate, părinții lui, mai în vârstă, puțini la trup și îmbrăcați în negru, rămași parcă în zare pe un drum prăfuit, de țară. Pentru ei, speranța pleca. Rămâneau niște telefoane rare de peste ocean. I-am privit cu luare-aminte, înțelegere și cu o profundă tristețe. Copilul lor, inteligent, frumos și făcut la bătrânețe, probabil după multe eforturi și speranțe, pleca pe drumul fără întoarcere al străinătății, ca să cucerească America. În urmă rămâneau ei, strânși unul într-altul în singurătatea lor sărăcăcioasă, într-un orășel izolat din Moldova. Bineînțeles, tânărul a primit viza fără probleme, imediat.
Este parcă o mândrie să spui că “fata sau băiatul meu sunt la Paris”, Londra sau în America, în Italia sau oriunde, de parcă oriunde ar fi mai bine decât în România. Când se întâlnesc generațiile la 20 sau 30 de ani de la terminarea liceului sau a facultății, jumătate sunt plecați pe alte meleaguri. Iar dintre copiii rezultați din jumătatea de generație care a rămas în România să desăvârșească tranziția mulți sunt plecați la studii în străinătate, de unde nu se mai întorc. E o mândrie în a-ți trimite copilul afară, în Europa sau chiar peste ocean, cheltuind ultimii bănuți numai să-l vezi scăpat din lagăr.
E poate doar lagărul din mintea noastră, în care am trăit și de care nu am reușit să ne rupem?! E libertatea pe care le-o dorim lor, copiilor, și de care noi nu ne-am bucurat?! E o mândrie că ai copil la studii afară, ceea ce înseamnă că a reușit peste medie?!
Copiii de medici sunt în majoritate plecați, sunt familii care au ambii copii plecați. Țara noastră devine o țară de părinți singuri, așteptând un telefon sau vizitându-și copiii pe alte meridiane, fără să cunoască limba nepoților sau înțelegându-se într-o altă limbă decât româna. Nu, copiii nu mai știu limba bunicilor. Cât de trist e că o tânără de 14 ani nu mai poate spune bunicului care a crescut-o când era mică niciun cuvânt în română?!! Ne amăgim că jumătate dintre cei care au plecat vor să se reîntoarcă, cel puțin așa declara recent Ministrul românilor de pretutindeni. Este o poveste în care numai cine nu știe poate să o creadă.
Nu, generațiile viitoare, copiii celor care au emigrat nu vor mai veni aici, decât poate într-o vizită scurtă, exotică pentru ei, dar nu, nu mai sunt români. Îmi amintesc de un român plecat în Italia care spunea franc, referindu-se la copilul său: “De ce să învețe româna? La ce-i mai trebuie?!”.
Vin aici universitățile străine și fac recrutare direct, fără jenă. La fel, firmele de recrutare pentru medici și IT-iști. Iar noi renunțăm cu atâta ușurință la tinerii noștri, pregătiți, înzestrați, așa cum nicio altă țară din lume nu face, livrându-i afară gata pregătiți și fără nicio datorie pentru statul care a investit în ei, și unde ar trebui să întoarcă ceva. Se miră străinii sau cei care cunosc sistemele din alte state cum de parcă îi încurajăm să plece.
Și nimeni parca nu se sesizează că au plecat 4 milioane de români tineri, buni de muncă, cu tot cu copiii lor pierduți pentru totdeauna, care nu mai sunt și nu vor mai fi români. Încotro ne îndreptăm?! Cât încă mai suntem atât de dezamăgiți încât să ne facem copiii să renunțe la țara lor și pe noi înșine la viitor? Ce viitor poate avea o țară din care pleacă copiii?!
Pentru mine asta e știrea adevărată, a ultimilor ani, faptul că renunțăm fără luptă la copiii noștri. La viitorul nostru.