Confortul unei zile mohorâte de toamnă

Alergăm după zilele frumoase, dar uităm că ele au relevanță mai ales când experimentăm și zile mohorâte. Alergăm după fericire, dar uităm că ea are sens și implinire numai alături de zilele triste și amare. Lumina e pusă în valoare de umbră și umbra de întuneric. Da, și invers.

Ne-am bucurat de o toamnă lungă și însorită până la momentul în care a ajuns să ne sperie. E deficit de apă în sol, au secat unele râuri. Suntem obisnuiți să spunem că nu ne place ploaia, pentru că ne ține în casă, dar începem să o reevaluăm prin absență. Am avut revelația aceasta când un mare profesor israelian, Jean Askenasy, specialist în creier, venit în România într-o vizită de câteva zile, mi-a mărturisit perspectiva lui – că și-ar fi dorit mult să plouă și cât de mult îi place ploaia. Eu dimpotrivă, mă bucuram pentru el că a prins vreme bună și n-a plouat. Dar iată că „vreme bună” înseamnă cu totul altceva pentru fiecare dintre noi. Pentru el, fericirea era când plouă.

În fine, azi, la final de octombrie, e urât și stă să plouă. Este o vreme închisă, mohorâtă, cu lumină puțină și umezeală în aer. Care îmi confirmă cu bucurie că lucrurile sunt așa cum le știam dintotdeauna. E toamnă, frig și stă să plouă. Frunzele s-au chirchit pe ramuri. Aurul de ieri s-a stins într-o aramă cenușie, coclită. E așa, un fel de pâclă care filtrează lumina zilei de azi, încă tinere.

Este o zi splendidă de toamnă.

tirania lui Trebuie

Zece cai ca sa devii mai destept! Cinci sa devii mai organizat! Trebuie sa fii mai disciplinat! Mai sportiv! Mai relaxat! Mai ordonat! Mai harnic! Mai calm! Mai vesel! Trebuie sa fac asta si cealalta!

Toata lumea e dispusa sa iti spuna cum sa-ti traiesti viata si ce sa faci ca sa iti fie mai bine! In primul rand parintii, cu buna intentie, te dirijeaza din prima zi de viata! Iti dirijeaza cresterea, te formeaza cum cred ei mai bine ca sa-ti fie bine. Toti parintii – cu extrem de putine exceptii – vor sa faca astfel incat sa fie cel mai bine pentru copiii lor. Cat si daca reusesc e o alta discutie, pe care nu o aprofundam acum.

Apoi fratii, rudele, prietenii, profesorii, colegii, sefii, oameni in general bine intentionati, care vin cu rodul experientelor si intelegerii lor, dar si oameni toxici, rau intentionati, iar rod al experientelor si alegerilor lor. Siteurile, blogurile ofera iar o infinitate de solutii si idei de „trebuie”, originale, copiate si rascopiate, marketate si impachetate in fel si chip. Bineinteles, le alegem pe cele care functioneaza ca „trebuie” pentru noi.

De fapt nu „trebuie” nimic. Putem sa ne eliberam de tirania lui „trebuie”. Viata va deveni mai simpla si mai usoara si o vom putea savura mai bine. Suntem liberi sa ne traim viata cum vrem si cum putem, doar ca doar ca aceste alegeri vin cu asumarea consecintelor.

In loc de trebuie ar fi mai corect sa folosim „Aleg sa”! Aleg sa fiu dezordonat, cu consecinta faptului ca o sa imi gasesc mai greu lucrurile. Dar si a faptului ca voi accesa mai usor zona mea de creativitate. Sau mai greu, dupa cum e fiecare. Pentru mine, personal, daca nu e ordine nu ma pot concentra.

Aleg sa mananc mai mult ca sa ma simt mai bine, cu consecinta faptului ca ma voi ingrasa. Aleg sa renunt la acest obicei, sau sa imi reiau un vechi obicei, care a avut consecinte pozitive. Aleg sa urmez reteta lui X, ca sa vad daca va functiona pentru mine, cu consecinta inclusiv a faptului ca voi pierde timp sau ca nu va functiona.

Aleg sa rad in loc sa fiu trist/a, astazi, sau exact pe dos, pentru ca am super voie sa fiu si dezamagit/a, si trista, sa imi cheltui banii pe una sau pe alta, sa mi-i obtin intr-un fel sau in altul.

Bineinteles ca alegerile nu sunt nelimitate. Alegem in anumite conditii, intre anumite limite, dar asta e valabil inclusiv pentru Bill Gates si Mark Zukenberg. Dar important e ca intotdeauna avem alegerile in mana noastra. 

Eu personal am renuntat la „trebuie sa…”, care e decizia altora pentru mine, si mi-am luat in mana mea, cu prietenie, pe „aleg sa…”.


MeteoIndependenta

Daca te uiti la tv, vremea nu e niciodata asa cum ar trebui sa fie. Ba e mai cald, ba e mai frig decat reperul absolut… sfanta medie!

Uitam ca „media” este o medie aritmetica a unor temperaturi individuale, si ca trebuie sa ai un mare noroc sa pice temperatura exact pe medie. Luna octombrie nu va putea avea niciodata aceeasi temperatura de pe 1 pe 31, toate vor fi peste sau sub medie. Si cu anii e la fel. Surpriza, nu e nimic in neregula!

De fapt, e o gaselnita a prezentatorilor meteo pentru a ne transmite ca si cu vremea e ceva in neregula, in linie cu toate celelalte stiri nasoale pe care ni le serveste toata media dimineata, la pranz si seara. O zi in care temperatura e cu 0,5 grade peste sau sub media lunii este o frumoasa zi perfect in regula, de care ar trebui sa ne bucuram cu varf si indesat!!!

E gresit si locul unde ploua sau sunt inundatii. E vina vremii! Pana la urma, astea au fost de cand lumea. Doar ca acum informatia circula si ajunge la mine.

Pe de-o parte e bine, pentru ca se formeaza o constiinta si o solidaritate planetara, pe de alta ne incarcam cu emotii care nu sunt ale noastre, ci doar induse, manipulate in noi. Si pe care de cele mai multe ori nu le putem influenta. 

Astfel, montati de media si de notificari, suntem suparati pe vreme inca de dinainte de a trage perdelele si a deschide geamul.

Pe mine nu ma deranjeaza vremea, pentru ca oricum nu pot sa o influentez. E mult mai simplu si mai confortabil sa-ti placa vremea de fiecare zi, asa cum e, pentru ca in majoritatea zilelor este chiar perfecta.

Bine, poate am eu, personal, noroc :) – imi place si iarna, si primavara, si vara, si toamna. Și ploaia, si vantul, si soarele, si ninsoarea. Si ceata are farmecul ei, atunci ies cele mai frumoase poze… Poate in 365 de zile pe an sa fie una care sa nu-mi placa, dar sincer nu mi-o amintesc…

In concluzie, ma declar… meteoindependenta!

Tu cum stai cu… meteoindependenta?!

Fericirea se construieste!

Si doi, e responsabilitatea ta!

E cam dur spus, recunosc, pentru ca suntem invatati sau ne este mai confortabil sa invinovatim orice si pe oricine. Tara, guvernul, vremea de afara, stirile negative si media, politicienii, sotia, copilul care nu e asa cum trebuie si face totul pe dos, copilaria noastra, bataile primite, istoria, varsta, corpul, infatisarea, nedreptatea, nenorocul, parintii…

Da, parintii, care de cele mai multe ori au facut tot ce au putut, inclusiv palma la fund data acum 31 de ani si 5 zile, ca sa te creasca cum au putut mai bine. Si da, pentru asta e greu sa-i ierti.

Fiecare dintre noi poate face o lista in cel putin zece puncte pentru care se simte nefericit. Sau poate spui ca si esti nefericit, nu doar ca te simti.

Incep eu: oamenii sunt rai, azi am de munca in loc sa fiu pe plaja ca prietena mea Madalina de pe FB, in loc sa dau jos 2 kg am pus jumatate, mi-am facut o programare aiurea din neatentie si trebuie sa ma duc iar, Universul conspira parca sa nu imi iasa nimic si asa mai departe.

Dar daca le scrii pe hartie si incerci sa te uiti din afara vezi ca: nu toti oamenii sunt rai, multi sunt buni, inclusiv tu; pot sa ma duc la sala si sa beau apa in loc sa mananc ca sa corectez aberatia de greutate; pot sa nu dau atentie unor mizerii care ar putea sa imi strice ziua si in schimb sa ma bucur de vremea rece si frumoasa de afara si de copacii inghetati samd.

E ok sa fii suparat, trist sau prost dispus. Altfel, cum se vor mai vedea zilele vesele si bune?! Viata trebuie savurata cu toata paleta ei de experiente si emotii. Exista insa o voluptate a nefericirii pe care e important sa o constientizezi. Si sa intelegi ca zilele ti le construiesti tu. Ca fericirea nu vine pleasca, e treaba ta. E responsabilitatea ta. O muncesti si ti-o construiesti.

Spor la treaba!

Casa este un obiectiv separat!

Casa in care locuim nu este numai un adapost de ploaie si de iarna, ci este barlogul nostru, locul unde ne incarcam cu energie si unde ne construim familia, indiferent de cati suntem.

Casa este acasa, sentimentul care va ramane adanc inradacinat in memoria afectiva a copiilor si ceea ce ei vor replica mai tarziu, in vietile lor.

Casa se schimba, evolueaza odata cu noi. Este un organism viu, care ne respira personalitatea si preocuparile, care trebuie sa ne ajute sa respiram liber, nu sa ne impiedice si sa ne incarce sau pe care sa o ducem in spate. Ba dimpotriva, sa fie mediul nostru in care sa ne simtim cel mai bine, unde sa ne putem odihni, retrage si insanatosi. Trebuie sa fie un loc al pacii mintii.

De aceea, trebuie sa o tinem permanent la zi, sa o adaptam permanent la ceea ce suntem si la ce am devenit. Sa facem loc preocuparilor pe care le avem, sa lasam la o parte ceea ce nu ne mai defineste, sa renuntam fara regrete la ceea ce nu ne mai este de folos.

Casa noastra nu este un depozit, o sala de expozitie, un loc in care sa ne expunem trofeele si sa ne etalam orgoliile, un cos de gunoi. Atentie, daca decelam o trasatura a casei, sa reflectam daca nu cumva noi suntem asa, si poate ne e greu sa recunoastem. Casa noastra ne arunca in fata ceea ce suntem chiar noi.

Casa ta esti chiar tu!




A fi si a avea

Poate parea o problema prea filozofica, dar defineste raportarea noastra in general la experiente si la lucruri, la obiecte si relatii, de fapt la tot ce ne inconjoara.

Mult timp am fost definita de a avea. Mi-era greu sa o recunosc, de fapt nici nu acceptam asta, nu recunosteam asta, si eram perfect sincera in ceea ce spuneam. Cum sa fiu definita de „a avea”? de posesiuni? de ceva atat de terestru, si nu de idealuri si aspiratii inalte?!!!

De fapt, cautam ancore. Cautam asigurari. Cautam garantii. Stiam ca nimeni nu mi le poate da, dar stiam asta la nivel mental, constient, declarativ, dar nu integrat, in adancul sufletului. Aveam impresia ca daca am mai multe – joburi, bani, lucruri, mobile frumoase, voi fi mai sigura, mai asigurata, copii mei mai asigurati si totul va dura cat mai mult si mai sigur.

Intr-o buna zi, pe 15 august 2015, am avut un accident si puteam ca intr-o clipa sa nu mai fiu. Fecioara Maria m-a protejat de ziua ei si iata ca astazi sunt bine, ma bucur in fiecare zi de darul vietii. Lectia a fost ca viata este un Dar. Ca ziua de azi este un dar si intr-o clipa se poate schimba totul. Ca nu exista asigurari. Ca singura certitudine este Acum. 

Si ce iei cu tine?! Nimic din ce ai muncit, ai adunat, ai creat. Doar experientele, constiinta, cresterea cunoasterii pe care ai reusit sa o aduni. Si ceea ce ai daruit, ai risipit, ai inspirat.

Daca acum trebuie sa iesi din casa in flacari, intr-o clipa, ca sa iti scapi viata, pe ce pui mana? ai cu adevarat nevoie de ceva? Doar copilul tau in pijamale, de altceva nimic. Calugarii budisti au intr-o cutiuta legata la gat tot ce au nevoie.

Ceea ce este cu adevarat important duc cu mine.

Un An mai simplu!

Am ani buni de cand tot simplific, si asta s-a dovedit o munca mai grea decat sa aduni, sa complici si sa infloresti. Simplificarea lasa loc, iti lasa loc sa fii ceea ce esti, sa devii ceea ce esti, sa cresti si sa te dezvolti.

Am inceput cu carti care au trezit in mine aspiratia de spatiu, de aer, pentru ca ma sufocam, inclusiv la propriu. Lise Bourbeau, Louise Hay, Dominique Loreau cu a sa „Arta Simplitatii” mi-au confirmat in cuvintele lor ceea ce simteam de ani buni.

Procesul aruncarii, al desprinderii de ne-esential nu a fost usor – lucrurile plecau, ma desparteam de ele sertar cu sertar organizat si raft cu raft, dar mai stateau prin apropierea usii cu zilele, uneori si una – doua saptamani. Ma desparteam greu de ele – erau amintiri, greutati pe care le caram in spate si cu care ma obisnuisem, lucruri pe care mi le dorisem si in care investisem energie si bani… Plecau greu, dar pana la urma plecau.

Credeam atunci cava fi un proces care se va termina candva. Iata ca sunt ani buni si nu, nu s-a terminat, si pare ca va dura… Acum nu mai sper sa se termine, pentru ca ma bucur, cumva, de procesul in sine, il savurez.

Ideea nu e sa creezi spatii noi in care sa aduni lucruri si sa incapa cat mai multe, ci sa creezi in jurul tau un spatiu fluid, liber, benefic, in care sa circule energiile tale bune, asa cum le simti si cum le vrei si cum esti, de fapt. Sa lasi loc pentru proiecte noi, pentru experiente noi, pentru eul tau, cel nou…

Sunt ani de cand simplific. Nu e de ieri, nu e de anul trecut, nu e nici macar de acum cinci ani. E un proces, nu e o destinatie. Lucrurile vin si pleaca, se organizeaza in jurul nostru obiectele, gandurile, ideile… Ideea e sa te descoperi pe tine insati/insuti si sa te creezi. Iar simplitatea vine bidirectional – si dinauntru spre in afara, dar si din afara spre inauntru… E un proces pe care nu il poti accelera, pentru ca ducem fiecare cat putem… Ritmul si profunzimea procesului tine de noi. Te ajuta sa incepi din afara – cu un sertar, cu un dulap, cu sarcini si idei parazite, inutile, de care de fapt te-ai desprins demult, doar ca nu ai constientizat inca…

Te invit sa fim impreuna in aceasta calatorie – scriu doar ce am trait, ce am experimentat, ce am inteles… Nu mi-e frica sa spun ce nu stiu, ce nu am inteles sau sa recunosc cand am dubii…

Te invit la o calatorie alaturi de mine, sub deviza – Gandeste, Actioneaza, Inspira! 😊

Un An Nou mai simplu!

Cum și de ce îmi „îngrop” articolele

Cineva expert in online mi-a spus recent că am un continut foarte bun dar îmi „îngrop” articolele. Nu sunt puse in valoare, nu le scot in fața ci le las micuțe, după miște titluri cuminți, modeste, să fie descoperite de cititorii avizați și perseverenți.

Ori această abordare e ZERO din punct de vedere al marketingului și PR-ului. Trebuie scoase la lumină și, pentru a lua ochii, trebuie îmbrăcate în lame-uri strălucitoare. Îmi amintesc că atunci când lucram la Adevărul îmi plăcea să strecor înainte de final, ca un premiu pentru cititorul care ajungea până acolo, o informație interesantă, un lucru în plus, un comentariu pe care îl consideram interesant sau făceam, chiar eu, o legătură specială cu un context anume. Era premiul pe care i-l ofeream cititorului pentru că a ajuns acolo, bine ascuns în economia știrii.

Mi-am adus aminte de asta când specialistul mi-a făcut analiza site-ului și a ajuns la concluzia că îmi „îngrop” articolele. Chiar dacă le dau liber în online, să se împrăștie la liber pe net și în univers, totuși le țin în același timp mici, aproape de mine, acoperite bine sub o haină cuminte.

Le țin ca pe niște copii care îmi doresc să rămână mici, să nu zboare, să nu fugă de mine, să înflorească alături în niște glastre în fereastră, în loc să devină copacii care ar fi meniți să fie. Mi-e frică să nu se verse departe de mine în oceanul internetului, să-mi fie în continuare aproape, ca într-un sipet în care le pun și le închid bine cu cheia. Iar sipetul mi-l țin în brațe.

De fapt sunt comorile mele, dar ele sunt destinate să circule, să schimbe ceva în lume, în oameni, și nu pot schimba mare lucru dacă le țin în cutie, sub pat. Trebuie să le schimb hainele, să le fac să strălucească și să le dau liber să umble și să îmbogățească, atât cât pot, lumea.
Continue reading →

Am micșorat cadourile. Și nu, nu m-au iubit mai puțin pentru asta.

De câțiva ani încoace, în fiecare an am micșorat cadourile de Sărbători, într-un efort de simplificare, de a elimina materialul, marketingul, manipularea, dezvoltarea unor nevoi acolo unde ele nu există, pentru a-mi economisi eforturile și goana de a mă înconjura de obiecte de care nu am nevoie și nici unde să le mai pun. Da, ies din rând și mă bucur pentru asta!

Am încercat să transmit aceasta simplitate, sobrietate și copiilor mei, într-o societate de consum care promovează sclipicioasa luxurianță a decorațiunilor, a nevoilor, a ofertei, pentru a lăsa spațiul respectiv liber ideilor, colindelor de Crăciun, spiritului de acasă și de împreună. Acum doi ani de Crăciun le-am oferit dragilor mei numai câte o felicitare și o carte, cu câteva cuvinte scrise de mână, gandite si alese special pentru ei. Poate i-am surprins, dar nu, nu m-au iubit mai puțin pentru asta!

Anul acesta am avut pentru fiecare un singur cadou, nu scump, dar util și simbolic. Am văzut că și ei mi-au răspuns la fel – am primit de la Moș Crăciun o cană pe care scrie: „Life is not about finding yourself, but about creating yourself!” Poate nu aveam neapărat nevoie de o cană, mai aveam, dar de citatul ăsta cu siguranță că da, aveam nevoie!

Pruncul Isus și copiii noștri n-au venit pe lume la supermarket sau la mall, au venit acasa, înconjurați de atenție și de iubire… Și orice copil e tot o minune, fie că se naște într-un grajd sau într-un leagăn de aur. Cine este părinte știe asta foarte bine…

E poate un spirit de frondă, de împotrivire, de apărare împotriva marketingului Crăciunului care începe acum chiar din luna noiembrie. Noi am făcut bradul în ajun, pe 24 decembrie, și l-am împodobit împreună, ca de obicei, ascultând colinde vechi cântate de corul Madrigal. E CD-ul nostru de Crăciun.

Anul ăsta n-am mai pus toate globurile în pom! Le-am sortat pe culori și am ales numai două culori, roșu și alburiu/ argintiu, în același spirit de simplificare care mă definește cu precădere în ultima perioadă. Tot ce era galben auriu sau albastru si verde a intrat înapoi, la cutie, pentru anul viitor. Nu, nu a fost nici greu și nici consumator de timp, așa cum credeam. În schimb, a ieșit un brad minunat, de o veselie calmă, pe care nu m-am mai săturat să-l privesc. Ca o poveste liniștită de Crăciun, ca o ninsoare cu fulgi mari, calmi și veseli…

Devenim o țară de părinți singuri

Două minute de reflecție azi, 31 august, de ziua Limbii Române, pe care mai puțini o vorbim. Cu 4 milioane mai puțini.
Acum câțiva ani, când mi-am luat viza de Statele Unite, era acolo un tânăr adolescent specialist în calculatoare, bun vorbitor de engleză, de pe undeva din Moldova. Era tânăr, sărac și plin de speranță. Alături de el, la un pas în spate, părinții lui, mai în vârstă, puțini la trup și îmbrăcați în negru, rămași parcă în zare pe un drum prăfuit, de țară. Pentru ei, speranța pleca. Rămâneau niște telefoane rare de peste ocean. I-am privit cu luare-aminte, înțelegere și cu o profundă tristețe. Copilul lor, inteligent, frumos și făcut la bătrânețe, probabil după multe eforturi și speranțe, pleca pe drumul fără întoarcere al străinătății, ca să cucerească America. În urmă rămâneau ei, strânși unul într-altul în singurătatea lor sărăcăcioasă, într-un orășel izolat din Moldova. Bineînțeles, tânărul a primit viza fără probleme, imediat.
Este parcă o mândrie să spui că “fata sau băiatul meu sunt la Paris”, Londra sau în America, în Italia sau oriunde, de parcă oriunde ar fi mai bine decât în România. Când se întâlnesc generațiile la 20 sau 30 de ani de la terminarea liceului sau a facultății, jumătate sunt plecați pe alte meleaguri. Iar dintre copiii rezultați din jumătatea de generație care a rămas în România să desăvârșească tranziția mulți sunt plecați la studii în străinătate, de unde nu se mai întorc. E o mândrie în a-ți trimite copilul afară, în Europa sau chiar peste ocean, cheltuind ultimii bănuți numai să-l vezi scăpat din lagăr.
E poate doar lagărul din mintea noastră, în care am trăit și de care nu am reușit să ne rupem?! E libertatea pe care le-o dorim lor, copiilor, și de care noi nu ne-am bucurat?! E o mândrie că ai copil la studii afară, ceea ce înseamnă că a reușit peste medie?!
Copiii de medici sunt în majoritate plecați, sunt familii care au ambii copii plecați. Țara noastră devine o țară de părinți singuri, așteptând un telefon sau vizitându-și copiii pe alte meridiane, fără să cunoască limba nepoților sau înțelegându-se într-o altă limbă decât româna. Nu, copiii nu mai știu limba bunicilor. Cât de trist e că o tânără de 14 ani nu mai poate spune bunicului care a crescut-o când era mică niciun cuvânt în română?!! Ne amăgim că jumătate dintre cei care au plecat vor să se reîntoarcă, cel puțin așa declara recent Ministrul românilor de pretutindeni. Este o poveste în care numai cine nu știe poate să o creadă.
Nu, generațiile viitoare, copiii celor care au emigrat nu vor mai veni aici, decât poate într-o vizită scurtă, exotică pentru ei, dar nu, nu mai sunt români. Îmi amintesc de un român plecat în Italia care spunea franc, referindu-se la copilul său: “De ce să învețe româna? La ce-i mai trebuie?!”.
Vin aici universitățile străine și fac recrutare direct, fără jenă. La fel, firmele de recrutare pentru medici și IT-iști. Iar noi renunțăm cu atâta ușurință la tinerii noștri, pregătiți, înzestrați, așa cum nicio altă țară din lume nu face, livrându-i afară gata pregătiți și fără nicio datorie pentru statul care a investit în ei, și unde ar trebui să întoarcă ceva. Se miră străinii sau cei care cunosc sistemele din alte state cum de parcă îi încurajăm să plece.
Și nimeni parca nu se sesizează că au plecat 4 milioane de români tineri, buni de muncă, cu tot cu copiii lor pierduți pentru totdeauna, care nu mai sunt și nu vor mai fi români. Încotro ne îndreptăm?! Cât încă mai suntem atât de dezamăgiți încât să ne facem copiii să renunțe la țara lor și pe noi înșine la viitor? Ce viitor poate avea o țară din care pleacă copiii?!
Pentru mine asta e știrea adevărată, a ultimilor ani, faptul că renunțăm fără luptă la copiii noștri. La viitorul nostru.

„Despre trup si suflet”. Dar mai ales despre dragoste.

Cât de puțin desparte trupul de suflet, cum putem fi doar trupuri care nu trăim și cum poate dragostea sa insufle viata. Cum suntem legati de tot si toate prin fire invizibile, subtiri ca panza de paianjen, dar atat de puternice – animale și oameni, vis și realitate, muncă și dragoste, singuratate și a fi impreună, autism si comunicare.

Ochii sunt oglinda sufletului, și filmul maghiar „Despre trup și suflet” privește – si te priveste – drept în ochi. Este un film de dragoste croit parca in filigran de regizoarea Ildiko Enyedi, cu doi actori extraordinari, Géza Morcsányi și Alexandra Borbély, care fara risipa de resurse, cu parcimonie chiar, simplifica pana la a ajunge la esential. Filmul priveste de atat de aproape incat nu poti sa nu fii atent, te obliga, practic, sa fii atent.

Cei doi protagonisti lucreaza intr-un abator, o metafora pentru societatea care ne consuma si ne macina sufletele si vietile. Visul e altceva, in vis suntem liberi ca animalele salbatice si ca la inceputul lumii. Și depinde doar de noi să depășim țarcurile în care trăim și pe care tot noi ni le-am creat.

„Despre trup si suflet” („On body and soul”, titlul original „Teströl és lélekröl”) este un film superb, recompensat de altfel cu Ursul de Aur la Berlin pentru cel mai bun film și cu încă alte trei premii – Mențiunea specială a juriului ecumenic pentru un film din competiție, Premiul FIPRESCI (Federația Internațională a Criticilor de Film) pentru cel mai bun film din competiție și Premiul cititorilor Berliner Morgenpost.

Pe IMDB are 8,2 – meritat. Mie mi-a rămas în minte, îi dau maxim, 5 stele, il recomand.